Cand am aflat prima oara ca am cancer la san, lumea s-a prabusit.
Nu stiu cum au acceptat sau cum s-au comportat alte femei, dar pentru mine a fost un punct critic.
Viata a capatat alt sens si dintr-o data, lucruri pe care nu le vedeam au inceput sa-si schimbe forma, substanta si importanta pentru mine.
Prima reactie a fost de teama. Si teama a ramas si va ramane toata viata. Cancerul nu te doare, nu stranuti de la boala asta si nici nu te mananca nicaieri ca sa-ti dai seama cand apare sau, mai rau, cand reapare. Nu sti niciodata ca te-ai vindecat si in permanenta esti in alerta, deci stai cu teama.
A doua reactie a fost de revolta. De ce mie? Pentru ca era randul meu. Dar TOATA lumea are o cunostinta care s-a operat si traieste bine merci de 25 de ani. Dar ce kilu' meu inseamna bine merci?
Pai la mine, dupa toate "procedurile", acest "bine merci" inseamna ca pot sa fac mici lucruri, pe langa casa......
Adica tanti care traieste de 25 de ani "bine merci" se sterge singura la cur (scuzati expresia), isi pune singura in farfurie si da si cu o matura in zilele bune? Sau daca trage puternic de ea suporta un program de 8 ore la un serviciu unde o platesc din simpatie...nu c-ar mai fi in stare sa faca efectiv ceva?!!!
Nu am inteles complet despre ce e vorba dar la mine lucrurile sunt complicate:
- uit. Si nu uit chestii elaborate. Uit nume de obiecte sau chestii uzuale: ex: cheie, algocalmin, certificat, act aditional, copac
- ma dor picioarele. Bai nene, ma dor de zici ca le am luxate sau ceva. Daca stau 2 ore in picioare, mai bine le tai!!!
- ma doare sanul operat! Stiu, mi s-a zis ca o sa ma mai doara muult timp si ca sa iau paracetamol:))). Pai daca as lua cate un paracetamol de cate ori ma doare, as comanda un vagon pe saptamana:))
- obosesc. O oboseala crunta, de parca am sapat doua hectare in ultima jumatate de zi, si nu reusesc sa ma adun deloc.
- sunt nervoasa. Dar am niste "spume" de-ai zice ca am boala pe cineva, nu alta!
Cea mai cumplita, care nu te astepti sa te afecteze, e familia.
In primul rand copilul. Cum faci sa ii spui copilului ca tu, ma-sa, singura lui mama, ai cancer. Am certitudinea ca fii-mea, atat cat am fost eu plecata si mai ales la radioterapie, s-a simtit abandonata. Am gasit-o stresata, plangea din orice si acum, uneori, cand ma duc doar pana in alta camera plange dupa mine.... Chestia asta pe mine ma termina. NU VREAU sa creasca fara mine! Vreau sa stie ca lupt sa ii fiu alaturi in fiecare clipa si orice ar fi si oricum, o sa mor de batranete si ca boala asta nu o sa ne desparta niciodata.Si cu toate astea nu pot sa ii dau asigurari ca asa va fi......imi e teama iar.....
Apoi sotul. Credea ca poate rezolva orice problema ar aparea. Credea ca ne poate proteja de orice rau....aparent nu e chiar asa si in fata unei astfel de provocari pana si eroul familiei e neputincios. Ce sa faca? Ceea ce face oricum: sa te iubeasca si sa te sustina. Cum ii spui lui ca a aparut boala si ca se poate sa mori de batranete dar in acelasi timp sa-i explici ca viata va fi presarata de "nu pot-uril" tale?
-Imi calci si mie, te rog o camasa?
-Nu pot, sunt obosita!
-Hai mai repede ca incepe ploaia!
-Nu pot, ca ma dor picioarele!
Si plm.....nu pot nimic!!!!!
Cum ii spui omului astuia ca ai vrea, ca daca mori tu, sa-si refaca viata dar in acelasi timpnu vrei sa se gandeasca macar sa aduca alta "mama" la copilul tau? Cum ii spui ca ti-e frica de te caci pe tine (scuze din nou) de boala asta? CUUUUMMM????
Apoisunt parintii, Bai, trai-v-ar voua, eu daca o aud pe fii-mea tusind, sunt in prag de infart.
Sa-mi bag piciorul daca pot, vreau sau sunt in stare sa ma gandesc prin ce-au trecut ai mei. Zau asa! Cum sa vina fii-ta la tine si sa-ti zica, senin, "mama, am cancer".
Eu asa am facut! Cred ca a murit jumatate din fiecare la aflarea vestii. Nu vreau sa fiu niciodata, nici macar in gluma in locul lor. In momentul ala, ca si parinte, iti doresti, cred, sa nu fii!Habar nu am ! Ce sa faci? Cum sa-ti ajuti copilul? I-ai da si inima si creierul si viata numai sa nu fie suspectat de asa ceva! Nu vreau sa mai dezbat asta. Ma doare prea tare...si eu sunt mama.......
Si apoi vii tu: Te va durea. Plm e vre-unul viu care sa-si doreasca sa moara in dureri? NU! Dar boala asta te va durea! Si te va durea pana s-o indura Bunul Dumnezeu sa te ia.
Chimioterapia. Horror. Ceva mai urat in viata asta, pentru tine ca individ, nu exista. Nu cred c-as mai face fata unei alte serii si sper sa nu mai am nevoie niciodata.
Limitele. Pai nu mai sunt buna de nimic. Nu mai pot sa fac efort, nu mai pot sa ma concentrez, nu mai sunt in stare de nimic.
Si mai e ceva. Te intalnesti cu cate un cunoscut pe strada care stie ce problema ai avut si-ti zice: dar arati foarte bine! Te simti bine, nu-i asa?
Si tu ii zici :" Multumesc lui Dumnezeu, sunt bine". Asta e varianta politicoasa si pe care si-o doreste bolnavul de cancer. Ce sa-i zici omului:" Bai, am trecut de faza in care eram de cacat (scuze iar) ca n-aveam fir de par pe corp si acum aproape ca arat a baietel, desi daca te uiti atent, sunt femeie, Am parul pe cap de aproape 2 cm intregi si-mi sta ca dracu', dar macar acum nu mai port caciula aia de plastic si nu-mi mai desenez sprancenele pe piele....Sunt foarte obosita si fizic si psihic si ce plm vrei sa spui cu "arati bine"??? Te asteptai sa am 15Kg sa fiu in scaun cu rotile, sa mananc cu paiul si sa vorbesc monosilabic? Sau sa ma incui in casa sa astept sa-mi vina randul la "decese"?
Plm. arat ca un om care vine dupa o boala naspa. Arat!
Nu ies pe strada sau la bar sau undeva ca sa fiu complimentata! Si inainte sa ma imbolnavesc aveam oglinda si acum folosesc si am acelasi ochi critic! Ma vad si eu!
In fine...............om trai si om vedea!
